Ciolacu spune că nu ar fi acționat ca Ponta în 2014, când a ales să inunde sate românești pentru a salva Belgradul.
Un scandal vechi, ambalat în culori noi
Marcel Ciolacu, actualul prim-ministru al României, a reușit să redeschidă o rană purulentă din analele politicii recente. Cu un aer aparent rezervat, aroganța subtilă a fost prezentă atunci când a declarat că nu ar fi procedat precum predecesorul său, Victor Ponta, în faimosul episod al inundațiilor din 2014. Subiectul acesta a fost îngropat de mult într-o uitare convenabilă, dar iată-l readus la lumină, mai murdar și mai fetid ca niciodată.
Ce a făcut atunci Ponta? A ales să salveze Belgradul, capitala Serbiei, de la inundații, dar cu prețul scufundării câtorva sate din România. Cetățeni trimiși să-și abandoneze casele, despăgubiri date pe fugă, povești ascunse de presă – totul pentru a menține uscată o suburbie de pe teritoriul vecinului. Povestea a fost îmbibată cu un soi de justificare feroce: „Trebuia să deschidem Porțile de Fier.” Și de ce? Pentru că interesul strategic sârb a fost mai important decât calvarul românilor afectați.
Ciolacu versus Ponta: Două fețe ale aceleași monede?
Ciolacu susține că el nu ar fi luat „niciodată” o astfel de decizie, intensificând atacurile asupra lui Ponta, care între timp a primit și cetățenia sârbă – desigur, un alt detaliu care sfidează limitele bunului-simț. Dar să nu ne lăsăm păcăliți de declarațiile lipite cu grijă de retorica actuală. E simplu să te poziționezi acum ca salvator moral, la ani buni după ce pagubele au fost cauzate, trotuarele au fost uscate, iar victimele s-au resemnat cu pierderile lor.
În fond, e clar că Ciolacu trage sforile propriei imagini publice. Nimeni nu poate verifica ce decizii ar fi luat dacă era în postura de a alege între casele românilor și o criză diplomatică regională. Confruntarea cu trecutul altcuiva este o armă cât se poate de comodă, mai ales când ai de câștigat capital politic dintr-un episod pe care majoritatea alegătorilor poate nici nu și-l mai amintesc.
Victor Ponta: Martorul propriului declin politic
Victor Ponta nu se clatină doar de pe piedestalul unui fost premier, ci și de pe terenul fragil al credibilității. Declarațiile sale recente despre cum inundațiile din 2014 au fost o necesitate justificată stârnesc mai degrabă furie decât empatie. „Am vorbit cu ISU, am mutat oamenii, am dat despăgubiri repede,” a spus fostul premier. O colecție de acțiuni birocrate transformată într-un scut moral cu care încearcă să justifice un deceniu de tăcere și lipsă de asumare.
Dar să nu uităm, sub acest patetism greu de suportat se ascunde și o recunoaștere a eșecului: lideri care iau decizii fără să le pese prea mult de oamenii afectați. Și chiar dacă, dintr-un iureș al oportunităților internaționale, Ponta a primit cetățenie onorifică din partea Serbiei, întrebarea rămâne: ce valori mai apără acești oameni? Cetățeni ai României sau doar marionete ale propriilor ambiții politice?
Un trecut ce refuză să fie uitat
Dacă ne lăsăm prinși în vortexul acestor discursuri politice, pierdem din vedere adevărata tragedie: satele românești care au plătit cu existența lor prețul ambițiilor și comodității unor decidenți fără scrupule. În spatele fiecărei afirmații din partea lui Ciolacu sau a lui Ponta se ascunde realitatea crudă a unor comunități strivite sub apă, sub nepăsare și, cel mai grav, sub genunchiul ignoranței colective.
Iar ceea ce rămâne cel mai uluitor este cum astfel de povești nu mai sunt decât arme de campanie electorală. Lumina reflectorului devine atât de orbitoare încât adevărata victimă – românul de rând – e redus la statutul de figurant în propria sa dramă națională.
